Cu și despre numere (undeva în istorie)

Syminovici

Pe vremuri, oamenii nu aveau calculatoare, iPod-uri, iPad-uri, în general gadget-uri care să le ușureze viața. Nu aveau nici blog-uri, dar n-o să dezvolt aici subiectul ăsta. Oamenii aveau pe atunci doar foi și pene. Cu ele și pe ele scriau și erau dornici să afle cât mai multe despre ce-i înconjoară. Îmi aduc aminte de timpurile când oamenii calculau numărul (pe scurt) 3,14. La rândul meu, sunt adepta lucrurilor bine scrise. Dar de la o vreme, a început să-mi placă un alt fel de scris. Scrisul pe calculator. Scrisul din revistele pentru tineri. Scrisul care îndeamnă spre evoluția societății. Să nu mă întrebați cum am aterizat în sânul unei mari familii, pe numele ei de botez 3,14. Nu mai vorbesc despre cât efort a necesitat acest copil cu muuuulte mame, spun doar că noi vrem să ajutăm lumea să reapuce calea cea dreaptă. Interviuri cu poeți contemporani, cu pictori…

Vezi articol original 62 de cuvinte mai mult

…/…

Pe costișa dealului stătea gândul pe care îl avusesem în ziua precedentă. Aproape de el, la câteva mile marine, dormea noaptea. În locul cerului, era o ploaie amară de cuvinte spuse la nervi de fiecare dintre roboții ascunși sub forma unor omuleți de turtă-dulce. Mirosea a cătină și a hârtie de împachetat cadouri, hârtia aia lucioasă colorată divers. Și în mirosul ăsta, sub inima fumegândă a unui creator ostil față de propria Sa creație, iubeam. Iubeam cerul albastru care avea să vină, iubeam sticla gândului care generează tot viitorul, în mărimea lui nenaturală. Iubeam un ciot de scândură care îmi intrase ieri dimineață în suflet și iubeam neiubitul. Apoi, când gândul îmi zbura pe fereastra dinspre est a norului de pământ în care stăteam, mă apuca nostalgia vremurilor apuse. Și pe rând, mirosurile îmi treceau prin fața nărilor ca un șirag de perle invizibile și ascunse în tot ce văd pe deplin. Sunete nu erau, imagini nu erau, erau doar vise, dorințe neîmplinite care se înfășurau în jurul buzelor mele. Iar timpul îmi cădea din inimă aidoma mierii care se scurge lasciv de pe marginea lingurii. Nu eram eu, nu erai tu, era Demiurgul de sticlă care ne-a făcut din cioburile neființei Sale. Secunde de gheață între mine și tine.
M-am născut mâine ca să mor ieri și gândul ăsta nu-mi dă pace. Cine sunt eu ? Ce sunt eu ? Sunt o minciună grotescă spusă la plecare de un bărbat de smoală iubitei sale de foc. A mințit că o să se întoarcă poimâine ca să devină unul și același, dar n-a mai venit. Femeia de foc l-a așteptat până la revărsarea zorilor. El a uitat că focul îl iubește și s-a topit în apa din lacul de lângă casa de lemn umflat din cauza ploii. Nu a mai auzit niciodată vocea lui de smoală smulsă din mijlocul vieții. Focul s-a consumat și nici urma lui nu mai domnește în casa de piatră.
Înconjurată de idoli de foc fredonați printre stele de lună, mi-e frică să mai calc pe cerul gurii tale de teamă că o să-ți provoc o aftă pe care n-o s-o mai vindeci cu salivă înghețată de dragon. Și dacă ți-aș face asta, probabil că ai dormi mai liniștit, pentru că ai ști că am o datorie față de tine și mâine trebuie să te vindec. Probabil că ți-ai dori ca noaptea în care tu ai o rană provocată de mine să nu se termine până când trec prin foc de dorință și scot din mine licoarea care ți se va scurge peste inimă. Și o va îneca. Iar tu, odată ce te sufoci din vina mea, o să știi că te iubesc. Mai știi stiloul pe care ți l-am dat ca să scrii norii. Sunt sigură că nu ai scris niciun nor, ci doar zâmbete sparte pe chipuri de copil deschis. Vezi plămânii, vezi rinichii, stomacul și creierul unui biet copil pe care din egoism îl operezi mereu cu stiloul. Dar nu i-ai văzut niciodată inima. Nici n-ai s-o vezi, căci inima lui s-a ascuns în pieptul meu de teamă. Și-a pus problema că stiloul îl va deschide. Îi va scoate capacul și îi va rupe vârful de argint, îi va goli rezerva de toată cerneala roșie pe care a strâns-o. merge să dormi cu capul pe o hârtie albă, dar una scrisă te va gâdila.
Geam albastru, rupt, închis. Sărut de noapte bună pe geamul lentilei tale, mă sufoc sub apă, dă-mi stiloul. Ai adormit, dragostea mea te-a toropit, nu mai ai suflet, nu mai ai idee ce cred despre tine. Așază-te comod. O să-ți spun o poveste.
A fost odată… pe costișa dealului stătea… Dormi !

…/…/…

Copilăria mea a fost, dacă nu frumoasă, cel puțin interesantă;
Îmi aduc aminte cu plăcere de chicotele care veneau din spatele blocului, mi-aduc aminte cum stăteam timidă la fereastră și mă uitam la grupul care se ”v-ați ascundea”,
În blocul de vis-à-vis sau în tufișuri, pe după mașini ; aș fi putut să îi strig celui care număra locul fiecăruia ;
Apoi, cum afară ploua, auzeam aceleași râsete pe scara blocului, mă uitam pe gaura cheii și îi vedeam jucând cărți sau jocuri de-alea cu păpușile pe care le schimbau de haine și le trimiteau la prezentări de modă imaginate pe loc;
Într-o zi am ieșit și eu, îmi vine-n minte culoarea cerului, albastru de Voroneț, dar atunci nu știam că se numește așa;
Soarele strălucea, nu-mi păsa decât să nu mă fac de râs cu vocea mea roindu-mi prin suflet, să nu se sperie prea repede că am gene de tăciune amestecat cu lapte și ceață;
Și nu s-au speriat de ochii mei căprui, iscoditori, naivi, care îi cercetau până-n adâncul sufletului lor bleg de copil;
Și-am început să mă ”v-ați ascund” și eu pe unde văzusem în trecut că se ascundeau alții și nu erau găsiți;
Și-am început să-mi las mâinile să mângâie rochiile lucioase ale păpușilor cu păr de sârmă și cu ochii două bobițe de acuarelă;
Am vrut odată să mă ascund în gaura cheii, căci nimeni nu m-ar fi recunoscut așa ghemuită, dar n-am încăput și până să mă gândesc la alt loc, m-au găsit;
Alteori voiam să mă transform în nor și să ating ”peretele numărătorii” prin ploaie, înaintea tuturor, dar am realizat că pot să devin doar pământ și până și asta mai târziu;
Îmi revine în minte un moment de slăbiciune când am văzut un ou spart pe asfalt și am alergat înapoi în casă, plângând de mila puiului care ar fi putut să se nască de-acolo;
Mai știu până și rugăciunea din seara aceea de doliu, când i-am spus lui Dumnezeu că aș vrea să fiu un ou de găină care să alunece pe pământ zi și noapte și am stat până la 2.00 la priveghiul oului;
A doua zi am văzut din nou soarele și am știut că puiul pentru care mă rugasem a devenit o rază care se scurge pe geamul ferestrei mele;
Am scos mâna pe geam și am mângâiat o rază de soare, dar aceasta m-a ars;
Era normal să cred că puiul care ar fi putut fi nu mă cunoștea și m-a ciupit de deget?